Cicatricile, juliturile, vânătăile sunt modul prin care corpul încearcă să nu te lase să uiți anumite experiențe, în speranța că nu le vei repeta. Am câteva astfel de semne dobândite în copilărie pe terenul de joacă. Știu povestea fiecărei cicatrici de pe corpul meu. Am avut mereu o relație bună cu ele. În sensul că oricât de rău m-am lovit, nu m-am plâns, nu am încetat să mai fac activitatea respectivă. De cele mai multe ori, am învățat din acea experiență, de fiecare dată m-am mândrit cu toate semnele mele de bună purtare.
Recent (adică ieri) m-am ales cu o julitura în cot și o vânătaie la mâna stânga, la antrenament. Nimic grav din punct de vedere fizic, dar altceva mă „macină”. De când am început să merg la antrenamentele de sabie l-am văzut pe Sensei agățand cu sabia lui pe cea a adversarului. Chestie pe care dacă o face un pic mai hotărât simți că îți pleacă mâinile din umeri și de regulă vii în cap… De fiecare dată, dar absolut de fiecare dată când Sensei a făcut acest procedeu, m-am întrebat (în timp ce îmi montam în gând umerii la loc): de ce nu dau drumul din mână bokkenului?! De ce?! Ar fi soluția logică. Tragi de bokken ca să îmi strici echilibrul? Foarte bine, îi dau drumul. Nah, mai dă-mă jos. Dar… după cum a spus un celebru înțelept în viață: „iegzistă posibilități care se poate și posibilități care nu se poate”. Asta e clar că nu se poate. Nu-i dau drumul și pace! Zici că bokkenul e parte din mine și dacă pică el, ghinion, pic și eu. În acel moment, sunt una cu bokkenul.
Să ne înțelegem, în orice altă situație (dacă vreau să iau centrul adversarului, dacă vreau să ating cu vârful un punct fix, etc), atât eu cât și bokkenul funcționăm ca două entități separate. Cel mai probabil, în momentele acelea m-a renegat, dacă te străduiești puțin, îl și auzi spunând: „ființa asta atașată de mânerul meu, nu e cu mine, nu o cunosc, m-a răpit. Ajutor!”. 🙂
Faptul că țin de bokken cu atâta îndârjire, e extrem de straniu pentru mine. Niciodată nu m-am atașat de vreun obiect atât de mult încât să spun că nu m-aș despărți de el pentru nimic în lume. Dimpotrivă! Cu atât mai puțin aș fi jurat credință eternă unei săbii de lemn care refuză cu la fel de multă îndârjire să șuiere. 🙂 Și totuși, doar în acel moment intru în tunelul posesivitatii și nu-i dau drumul nici în ruptul capului.
Ieri, am învățat cum să ne folosim corpul pentru a dezechilibra, imobiliza o persoană care încerca să ne ia sabia. Evident că m-am agățat cu toată puterea de bokken, de zici că eram sudați unul de altul. Așa m-am ales cu bube. 🙂 Sunt curioasă dacă voi reuși să învăț ceva din semnele de bună purtare căpătate ieri. Sper că da. Deși dacă e să mă analizez puțin, nu mai sunt atât de sigură. Recent, am alunecat pe munte, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată deși am fost pe trasee dificile. Era o vreme când știam instinctiv să mă „sprijin” pe aer când urcam sau coboram muntele. Nu trebuia să-mi spună nimeni că centrul de greutate trebuie să fie jos. O făceam și gata.
Era o vreme când învățam mai ușor din diverse experiențe. Azi stau pe o margine de munte și mă uit pe versantul din față și nu știu cum să ajung acolo pentru a-mi recăpăta abilitățile din copilărie. Pur și simplu, nu știu pe unde să merg, să trec prăpastia și să-mi recapăt părțile din mine. Ok, abilitățile mele nu erau extraordinare, dar erau acolo și știam pe ce mă pot baza. Eventual, le puteam dezvolta. Astăzi, am impresia că s-a rupt „podul” și nu mai pot trece pe partea cealaltă pentru a mă reconecta la ceea ce dobândisem în copilărie. Poate că din cauza asta îmi este teamă să fac unele exerciții pentru că nu mai știu pe ce mă pot baza și mereu am impresia că nu o să pot sau că nu o să-mi iasă… După faza de la munte, mi-e și frică să dau cu șutul într-o minge pentru că dacă se duce prost, atunci chiar e dramă mare. Fac dracu’ și vreo depresie. 🙂 Asta chiar ar fi greu de suportat. 🙂
Așadar, lecția de sâmbătă este una extrem de importantă: e bine să știi când să dai drumul sabiei din mână. Am scris acest jurnal pentru că vânătaia dispare și risc să uit dacă nu o mai văd. 🙂