Una dintre cele mai prețioase lecții pe care le învăț la fiecare antrenament de ninjutsu, este că dacă vrei cu adevărat, poți muta munții din loc. Nu îți cere nimeni să o faci dintr-o singură bucată, dar o poți face piatră cu piatră, cu răbdare și perseverență. De fapt, nu îți cere nimeni nimic. Începi să îți dorești tu să muți munții și, în momentul în care a apărut această dorință, lucrurile devin infinit mai interesante. Nu o să încerc să mă autoevaluez, pentru că eu nu am pic de milă de mine și risc să mă demoralizez din nou. Sunt extrem de critică atunci când e vorba propria persoană (nu de puține ori am plecat cu noduri în gât de la antrenamente, atât de supărată eram pe mine). Am înțeles de la început că sunt sub nivelul mării și acum dacă aș sta să mă gândesc bine, nu consider că am ieșit la suprafață. Cel mai probabil, mi-au crescut branhii. 🙂 Sau, ținând cont de faptul că stau prost cu orientarea în spațiu, oi fi început să înot în sens invers și mai am un pic și văd Titanicul. 🙂
Îmi plac la nebunie antrenamentele în care exersăm chestii de bază. Vineri, la ninjutsu, am repetat posturi (cum te poziționezi pe linie, cum stai într-un picior, etc). Baza, fără de care e greu să progresezi. Toate acestea ar trebui să ne intre în sânge, să le facem natural, fără să le gândim, să fie mișcări firești. Am primit sfaturi importante: picioarele, bazinul, umerii, capul, totul trebuie să fie pe linie. A fost atinsă puțin și o explicație ruptă din geometrie, ăla a fost momentul când a început să patineze musca pe creierul meu 🙂 , dar nu a durat mult și am revenit pe un teritoriu familiar și mie. 🙂
Lait-motivul serii? „Nu vă uitați în jos!!! Acolo e doar salteaua, o cunoașteți e galbenă cu albastru, nu e nimic interesant”, ne tot repeta Sensei, ușor exasperat de insistența noastră de a ne admira picioarele. Evident că suntem familiarizați cu salteaua din sală, doar o „pupăm” la fiecare antrenament. Problema e că pe salteaua respectivă, erau picioarele noastre în… X. Din cauză că erau „înnodate”, ne clătinam aproape toți ca trestia în vânt. Totuși, nu a căzut nimeni, ceea ce este de apreciat! 🙂 De ce insistam să ne uităm în jos? Simplu! Eram într-un #error404 continuu deoarece creierul le dăduse picioarelor comanda fermă să stea pe o line dreaptă și astea se opuneau cu vehemență. Bașca, mai era și gravitația care îți trage ochii-n jos. 🙂 Și dacă mai pun la socoteală și curiozitatea firească a omului care vrea să priceapă ce înseamnă pentru propriile picioare „o linie dreaptă”, vă dați seama că e practic imposibil să învingi tentația de a te uita în jos.
Ne-a spus Sensei că ar trebui să repetăm acasă toate aceste posturi de 1000 de ori, până când ființa noastră este impregnată de aceste mișcări și le vom face natural, fără să ne mai uităm la picioare. A spus-o pe un ton atât de ferm, ridicat și apăsat încât și acum îmi mai răsună în minte vorbele lui. Are dreptate! Chestia asta cu alinierea, e puțin mai simplă când ai o sabie în mână. Deși, am încercat acasă (cu sabie), am făcut poze și când am cercetat „situația”, nu eram chiar pe linie (ieșea mâna din rând)…. cel puțin așa cred… Dar nu mă las! Zilnic rezerv măcar o oră pentru a repeta aceste mișcări.
Nu știu ce anume ne transformă în căutători sau în fugari pe lumea asta, dar mi-am propus să caut și să găsesc modalitatea de a „sta pe linie”. Și nici măcar nu mai este vorba despre febra musculară care mă chinuia într-o vreme (am scăpat de ea, deci nu mai e o problemă). Nu! Este vorba despre a-ți simți propriul corp, de a-l pune pe o singură linie. Și… nu-i ușor să fii conștient de fiecare parte a corpului tău. Mereu se găsește ceva care iese din rând (umăr, cap, mână, picior, etc).
P.S. Note to self:
Ah, și un amănunt important: după ce ai găsit linia și te-ai așezat confortabil, dacă trece Sensei pe lângă tine și te atinge ușor cu degetul arătător pe umăr, să nu te prăbușești pe celebra saltea. Dacă se poate!
