Hai că a trecut ceva vreme și nu v-am mai spus nimic de la antrenamente. Am una… amuzantă.
Ok… am zis shuriken în titlu doar așa că dă bine… Între noi fie vorba, încă nu am lucrat cu celebrele steluțe ninja. Dar la unul dintre antrenamente, Sensei ne-a arătat un exercițiu (adversarul te atacă cu o sabie, tu te aperi cu mâinile goale) care includea o rostogolire și apoi să arunci spre adversar cu ceva (în cazul nostru era un dop de sticlă, dar puteau fi chei, pix, o monedă, sau orice obiect aveam aproape). Scopul nu era să-l lovești, ci să îi distragi atenția.
Eram foarte concentrată pentru a reține cât mai mult din ce ne arăta Sensei. În timp ce ne explica ce avem de făcut, Sensei a repetat de câteva ori, imediat după ce arunca dopul de sticlă spre adversar, „n-aveți cum să ratați!”. Cred că a spus-o de vreo trei ori cu maximă convingere (desigur, el pare așa… un optimist incurabil). Acela a fost momentul în care mi-am auzit creierul vorbind singur: „Cine-i tipul ăsta care mă subestimează?! Auzi la el, nu pot să ratez!!”. 🙂
Șiiiii… începem să facem exercițiul cu pricina. Înainte de rostogolirea despre care am amintit mai sus, trebuia să atingem, să sprijinim cotul adversarului. Era important să atingem cotul pentru că altfel, adversarul ne putea tăia cu sabia. Problemele noastre au început de aici. 🙂 A durat ceva până am nimerit cotul. Dar nu ne dăm noi bătute cu una cu două. Am suflecat mânecile kimono-ului, astfel încât să fie vizibil cotul și, am început să lucrăm din nou.
În ceea ce privește aruncarea dopului… 🙂 au fost situații în care dopul s-a dus cu boltă mult peste adversar, situații în care s-a oprit în genunchiul adversarului, dar și situații în care, într-adevăr, n-am ratat și s-a dus cam pe unde trebuie. 🙂
La cel mai recent antrenament (care a fost vineri), imaginea care mi-a rămas adânc întipărită în memorie, este din nou cea a tavanului. 🙂 La un moment dat, exasperată fiind că nu reușesc și eu să câștig măcar o dată, îmi vine o „super idee”: dacă tot am o flexibilitate bună, de ce să nu mă folosesc de asta și când ajung pe jos, să-l lovesc pe adversar cu picioarele. Am uitat să precizez: vineri am fost singura fată la ninjutsu, deci am lucrat cu un coleg. Știți că eu când am o idee, nu o „rumeg” prea mult, o pun în aplicare.
Așadar, începem exercițiul, eu ajung pe jos, îmi eliberez mâna cât să mă pot mișca și identific un moment în care aș fi putut să lovesc adversarul cu picioarele în cap (dar, evident, nu am făcut-o). Mă ridic de jos și îmi întreb colegul: „Dar, spune-mi te rog, eu te puteam lovi cu piciorele în cap, nu-i așa?!”. El: „Sigur că da, m-ai fi lovit în tâmplă, eu leșinam și cădeam peste tine… Asta voiai?!”. Hmmm… colegul meu e un om mai mare… n-ar fi fost prea amuzant să se întâmple asta… Răspunsul lui m-a pus pe gânduri și m-a făcut să mă întreb: se va închide vreodată robinetul cu idei proaste din mintea mea, sau sunt un izvor nesecat???? 🙂 Vă anunț dacă voi ajunge vreodată la o concluzie!