Pe 10 februarie s-a împlinit un an de când am mers la primul antrenament de ninjutsu. Aproape că nu-mi vine să cred că a trecut atât de repede timpul. Știu că v-am povestit cum am început să practic karate când eram mică și că îmi doream să fac ninjutsu, dar nu v-am spus niciodată cum am ajuns la Raiden Dojo. O fac acum.

Pandemia a avut un rol decisiv în decizia mea de a ieși din casă și a face mișcare. Simțeam nevoia să fac sport. De prin octombrie-noiembrie 2021, m-am tot gândit ce aș putea să fac. Fitness era exclus din simplul motiv că nu înțeleg ideea de a merge la sală și de „a trage de fiare”. Eu, dacă nu învăț ceva pe lângă activitatea fizică, îmi pierd interesul rapid.

Singurul lucru care mă încânta era să reiau antrenamentele de karate. M-am tot gândit la asta încă de prin 2006 când am venit în București, dar am amânat mereu. De data asta, însă, eram foarte hotărâtă. Așa că am început să caut pe net săli unde se practică arte marțiale. De preferat, să fie în zona în care locuiesc. Sunt cu sutele. Nu neapărat aproape de locuința mea. Nu mă decideam niciunde. Aia e prea departe. Eu nu vreau kickboxingMMA – pe bune?! Muay Thai – ce o mai fi și asta? Krav Maga, care deduc că e o modă acum, dar nu mă interesează. E plin de Ju Jutsu Brazilian, care mie nu-mi spune nimic. Taekwondo nu mi-a plăcut niciodată. Judo – no way. Nici Aikido nu mă atrăgea…

După vreo săptămână în care am căutat zilnic, am accesat zeci de site-uri și am citit despre o grămadă de stiluri de arte marțiale (despre 90% dintre ele auzeam pentru prima dată), am zis STOP! Simțeam că-mi plesnește capul. Mai aveam un pic și renunțam de tot. Era imposibil să aleg ceva pentru că pur și simplu nu mă atrăgea nimic. Zic, eu mi-am dorit mereu să fac ninjutsu. Trebuie să practice cineva ninjutsu în București. Asta vreau și am vrut mereu să fac. Caut pe Google.

The struggle is real

Găsesc o grămadă de articole, câteva site-uri, într-un final ajung pe o pagină unde era vorba despre cursuri de ninjutsu și citesc acolo că ar fi de preferat să fi practicat arte marțiale înainte, adică să existe o bază. Mamăăă, zic, parcă vorbește despre mine. Aici mă duc. Caut adresa, ajung pe pagina de Facebook a clubului Raiden Dojo și văd că sala e pe Splaiul Independenței. Mi-nu-nat! Îmi spun, eu încântată. Între noi fie vorba, mie dacă îmi spui că o adresă e pe Splaiul Independenței, am impresia că oriunde ar fi, e aproape de mine. Adică, cât de greu poate să fie?! Ajung pe Splai (care chiar nu e departe de casa mea) și merg fie în dreapta, fie în stânga pe lângă Dâmbovița și… la un moment dat… ajung. Simplu și ușor, ca bună ziua!

N-am stat mult pe gânduri și am scris un mesaj privat pe Facebook pentru a afla mai multe detalii. Am primit răspuns repede. Discuția cu Sensei m-a entuziasmat, totul se potrivea de minune: cursurile erau seara, zilele din săptămână erau ok, abonamentul are un preț accesibil. Se aliniaseră planetele. A rămas că vom relua discuția prin ianuarie 2022. Perfect.

În ianuarie, i-am scris din nou lui Sensei. Din cauza pandemiei (mai erau unele restricții în vigoare), nu se făceau cursurile la sala de pe Splaiul Independenței, ci la un dojo mai mic. Între noi fie vorba, deși am fost de mai multe ori acolo, nici acum nu știu exact zona în care se află, că despre stradă, număr, interfon sau stația de metrou la care trebuie să cobor nici nu poate fi vorba. Trebuie să întreb de fiecare dată, atât de varză sunt când vine vorba de ținut minte nume de oameni sau adrese… În plus, Sensei cred că era plecat pentru că am stabilit că o să încep în februarie când se va întoarce.

Faptul că nu se făceau cursuri pe Splaiul Independenței m-a dezumflat puțin. Dojo-ul cel mic chiar e departe de mine. Cu taxiul făceam în jur de 30 – 50 de minute (depinde cât de aglomerat era). Mai mult decât atât, eu mă cunosc foarte bine. Dacă îmi lași timp de gândire la dispoziție (și acum aveam cam o lună), sunt șanse mari să mă răzgândesc. O să îmi găsesc singură toate motivele ca să renunț și să nu mai fac nimic. Era clar că aveam nevoie de un plan care să anihileze tendința mea autodistructivă. Așa fac eu: uneori „lucrez” împotriva mea.

Prietenul la nevoie se cunoaște

Trebuia să mai implic pe cineva în planul meu de a merge la sală. Aveam nevoie de un prieten care să meargă cu mine la ninjutsu. Cât de greu poate să fie să găsesc unul?! Păi, dacă ai prietenii mei, destul de greu. Sunt cei câțiva care merg de 5 ori pe săptămână la sală și tot ce știu e: fitness, fitness, fitness, batoane cu proteine și mâncare sănătoasă și mai sunt restul care mănâncă chipsuri și McDonalds și n-ar merge pe jos niciun kilometru. Deci… e greu să îi aduci la ninjutsu.

Între timp, mintea mea făcea tot posibilul să mă demoralizeze. Aproape că mă convinsesem să renunțLa ce-mi trebuie mie ninjutsu? E departe… E frig afară… A trecut atâta timp de când am practicat eu karate, sigur am uitat tot. O să fac febră musculară și o să mă zvârcolesc de durere… Acolo sunt elevi avansați și or să râdă de mine. Sunt oameni necunoscuți acolo, va trebui să vorbesc, să socializez… Chiar vreau eu asta?! Și e important Senseiul… dacă nu e genul care îți explică și îți spune mai multe despre ninjutsu, nici nu o să îmi placă. Parcă văd că e pe forță și pe antrenament dur… Mai bine stau acasă!

Cam așa îmi spuneam zi de zi. Cu toate astea, îmi doream totuși să merg, măcar să încerc. Într-o zi, mă întâlnesc cu buna mea prietenă, Crina. Avea ceva probleme de sănătate, dureri articulare și nu numai, și tocmai spunea că doctorul i-a recomandat să facă mișcare, gimnastică medicală….

În timp ce o ascult vorbind, văd planul perfect! Crina are nevoie de mișcare deci ar putea veni cu mine la ninjutsu. Ea este prietenoasă, amabilă, sociabilă și poate vorbi cu ușurință cu necunoscuți, în timp ce eu pot să fac ce știu eu mai bine: să tac, să observ și să decid dacă-mi place sau nu la ninjutsu. (Spuneți voi că nu sunt eu un geniu în conceperea de planuri!). Așa că am întrebat-o dacă nu ar vrea să meargă cu mine la antrenament. A fost puțin sceptică și o înțeleg. Nu e genul de persoană care s-ar duce de bună voie să practice arte marțiale. Ceea ce în situația dată, era un lucru bun pentru că dacă nu mi-ar fi plăcut și am fi renunțat să mai mergem, Crina n-ar fi avut de suferit. Deci… era „victima” perfectă! A fost de acord să meargă cu mine pentru că este un om sufletist și pentru că a înțeles că proasta din fața ei (adică eu!) nu s-ar fi dus singură chiar dacă își dorea.

Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că dojo-ul se afla în zona în care locuiește Crina. Se aliniaseră planetele la loc. Am mai scăpat de o problemă. Câtă vreme Crina știa unde este, nu trebuia să mă stresez că o să mă pierd pe drum încercând să găsesc adresa (pentru că sunt în stare).

Deja știți că îmi place foarte mult ceea ce fac la Raiden Dojo, dar Crina a mers cu mine o vreme. A renunțat cu puțin înainte să fie reluate antrenamentele la sala de pe Splaiul Independenței. Evident, acel moment a fost o altă încercare pentru mine: sală mare, mai mulți practicanți, alte persoane necunoscute… Pfff, o iau de la capăt. M-am învârtit vreo 10 minute prin curtea liceului „Mircea Eliade” gândindu-mă dacă să intru sau nu în sală… Dacă nu aș fi făcut așa, n-aș fi fost eu…

Profit acum de ocazie și îi mulțumesc Crinei că a mers cu mine la început. Dacă n-ar fi făcut-o, mai mult ca sigur renunțam.

Taiji Qigong

Cei care vin la Raiden Dojo, pot practica Aikijutsu, Ninjutsu, Iai & Kenjutsu, Kenpo și Taiji Qigong. Eu v-am tot spus ce fac la Ninjutsu și la sabie (Iai & Kenjutsu), dar nu am apucat să vă spun nimic despre Taiji Qigong. În prima zi, când am intrat în sala de la Liceul „Mircea Eliade”, am văzut acolo grupa care face Taiji. Habar n-aveam ce fac ei acolo, mai mult decât atât, nu auzisem niciodată de Taiji Qigong. În schimb, toți prietenii mei (inclusiv cei care n-ar face mișcare nici cu pistolul la tâmplă), erau așa… un fel de experți în Taiji. „Cum n-ai auzit? Ai trăit sub piatră??? Vai, dar se poate așa ceva! E super mișto! Și multă lume practică, am mulți amici care fac Taiji!”, îmi spuneau ei profund revoltați de neștiința mea. Ok, poate sunt eu prostul clasei. Fie!

Vineri de vineri, în timp ce îmi făceam încălzirea, îi priveam pe colegii de la Taiji și mă gândeam: băi, ce ușor e să faci asta, aș putea să fac la fel fără probleme! Până într-o zi, când Sensei mi-a spus că pot să exersez și eu alături de grupa de Taiji până când vin colegii de la Ninjutsu. „Ce tare! Ia, să încerc! Pregătiți-vă să fiți impresionați!!”, îmi spun eu. M-am așezat lângă ceilați și… am încercat. Am zis să stau și eu așa cum stau colegii mei. Prieteni, nu mi-a ieșit deloc. Nimic! Culmea e că îmi dădeam seama singură că nu sunt în poziția corectă. Am încercat în multe vineri. N-am avut în viața mea atâtea îndoieli și întrebări în minte: Stai, nu e bine!; Deci… cum trebuie să fac?!; Nu înțeleg care e poziția corectă; deci… cum era mișcarea?!; Nu înțeleg…; De ce nu sunt în stare să fac și eu la fel??; Ce dracu’ am de nu înțeleg?… Oi fi retardată?!

Regret că sunt atât de praf la Taiji. Sincer! Văd legăturile strânse cu Ninjutsu, cu sabia și îmi dau seama cât de util este (pentru simplul fapt că înveți să respiri, să îți folosești corpul) și cât de mult m-ar putea ajuta nu doar în practicarea celorlalte discipline ci și în viața de zi cu zi, dar…  Mai este un instructor de Taiji foarte amabil care îmi spune mereu că mă pot alătura grupului, dar nu am mai făcut-o. Cred că sunt o cauză pierdută când vine vorba de Taiji. Totuși, îmi place foarte mult să mă uit și să încerc să înțeleg.

Așadar, a trecut un an de când am fost la primul antrenament de ninjutsu. Am început o călătorie frumoasă, amuzantă, plină de provocări din care am foarte multe de învățat. Cursurile de sabie japoneză sunt fascinante și dacă mi-ar fi spus cineva, la începutul anului trecut, că o să am o sabie adevărată, aș fi zis că nu-i în toate mințile. Mă întreba cineva, mai în glumă, mai în serios, dacă o să devin un  ninja ca-n filme. Cel mai probabil, nu.  Dar am de gând să mă bucur de călătorie și să învăț cât mai mult.

Dar am de gând să mă bucur de călătorie și să învăț cât mai mult.

Am început să scriu un fel de jurnal tocmai pentru că sunt de părere că o astfel de experiență merită să fie povestită. Mărturisesc că articolele acestea, sunt singurele texte pozitive pe care le-am scris vreodată. Știți că am simțul critic foarte bine dezvoltat și asta se simte în ceea ce scriu. Ei bine, acum am descoperit că pot scrie și despre lucrurile frumoase pe care le trăiesc. Este un exercițiu util pentru mine.

Enjoy! Și… veniți la sală, nu o să vă pară rău! 

Iulia Radu