În cartea „The Secret History Of Ninjutsu – The Ninja, Ancient Shaddow Warriors Of Japan”,  autorul, Dr Kacem Zoughari, face de multe ori referire la inimă, la simțuri, la modul în care putem percepe ceea ce este în jurul nostru cu ajutorul inimii. În momentul în care am citit cartea, am înțeles și nu prea ce a vrut să spună autorul. E adevărat că mi-am amintit de cuvintele lui Guy de Maupassant care spunea că „inima are taine pe care nicio rațiune nu le poate pătrunde”. De asemenea, Antoine de Saint Exupery era de părere că „esențialul scapă ochilor, dar se imprimă foarte bine pe retina inimii”. La rândul lui, Mihai Eminescu scria că „urechea te minte și ochiul te-nșeală”. Mi-a fugit mintea și la Oscar Wilde care spunea că „adevăratul mister al lumii stă în cele văzute, nu în cele nevăzute”.

Cu alte cuvinte, simțurile pe care ne bazăm zi de zi pentru a percepe lumea din jurul nostru, sunt incomplete. Mai este unul: INIMA. Fără să vreau să îi contrazic pe mai marii gânditori și scriitori ai lumii, am considerat mereu că inima e cea mai slabă unealtă când vine vorba de a percepe lumea din jurul tău. Mi se pare că distorsionează totul și este destul de greu să te bazezi pe inimă atunci când sunt implicate sentimente puternice (iubire, ură, prietenie, bucurie, furie, dezamăgire, etc). Sunt multe umbre acolo și poți greși ușor.

Eu m-am bazat întotdeauna pe ochi. Poate pentru că mi-a plăcut mereu să mă retrag într-un colț și să observ (uneori în amănunt) ce este în jurul meu. De multe ori, m-am înșelat deși analiza vizuală părea foarte bună. Era mai bine să fi ascultat inima. Îmi amintesc că la scurtă vreme după ce am pierdut-o pe mama, bunicul meu mi-a spus: „e atât de multă lumină în tine, încât ne luminezi și nouă viața!”. Hmm… poate asta e (una dintre) problemele mele. Dacă stau bine să mă gândesc, atunci când intru într-o cameră întunecată durează puțin până când ochii se obișnuiesc cu întunericul și încep să disting contururi, siluete. Dar dacă intri într-o cameră cu lumină foarte puternică, vei sta cu ochii închiși, vei fi practic orb, pentru ochii tăi nu se vor obișnui niciodată cu prea multă lumină. După ce mi-a spus bunicul meu acest lucru, am tânjit după puțin întuneric unde să-mi clătesc ochii și să mă pot re-echilibra când simțeam nevoia.

Dacă vrem să punem la încercare realitatea, trebuie să o vedem mergând pe sârmă. Abia atunci adevărurile încep să facă acrobații, iar noi le putem cântări în sfârșit.

Să lecuiești sufletul și trupul cu ajutorul simțurilor și simțurile cu ajutorul sufletului. Asta e o taină! Dacă trupul și sufletul suferă, să fie oare adevărat că simțurile ar putea să vindece aceste dureri?

După ce am participat astăzi la seminarul de qigong de la Raiden Dojo, încep să cred că da. Este destul de greu să povestesc experiența de astăzi. Până acum puțin timp, nici nu auzisem de qigong… Poate din cauza asta am scris o introducere mai lungă în rândurile de mai sus… 🙂 Pentru a încerca să povestesc ce am trăit azi, o să alunec din nou spre ninjutsu pentru că e un teren pe care mă simt puțin mai confortabil. Așa că revin la cartea scrisă de dr Kacem Zoughari. Mi-a rămas întipărit în memorie, un paragraf pe care-l redau din memorie: „Autocunoașterea este singura armă care-ți dă posibilitatea să simți pericolul și să-l eviți. Un adevărat strateg este înainte de toate un strateg al propriei ființe. Autocunoașterea se bazează pe o introspecție internă care se face în timp”. Aceste cuvinte capătă alte înțelesuri, acum după seminarul de qigong.

Mi se pare fascinantă ideea de a-ți cunoaște atât de bine corpul încât să poți fi capabil să-l ajuți când are nevoie. Să nu-ți fie frică să sapi adânc în propria minte pentru a ajunge la sursa problemelor și a le înlătura de acolo. Dar e nevoie de mult curaj pentru asta. Nici măcar nu știu dacă dobândești curajul pe parcursul vieții sau te naști cu el?

Îmi amintesc că după un antrenament de sabie, am făcut o mare febră musculară în zona omoplaților. Inițial, credeam că mi-au crescut aripile 🙂 , abia apoi mi-am dat seama că doar devenisem conștientă că am omoplați. Ei fuseseră dintotdeauna acolo, dar atunci i-am cunoscut cu adevărat. I-aș fi putut desena, dacă aș fi avut talent. Partea frumoasă când ajungi să îți cunoști mai bine unele părți ale corpului, este că le și poți folosi mai eficient.

Dar nu m-am gândit niciodată că ai putea să îți simți ficatul sau splina, de exemplu. Am aflat astăzi că este posibil. Nu o să intru în detalii pentru că nu le stăpânesc încă. Ce pot să spun este că mi s-a părut foarte interesant ce am văzut. Colegii mei au făcut niște exerciții relativ simple. Am încercat și eu, timid, și am reușit să simt vibrații în degete (asta am mai simțit de fiecare dată când scutur bine mâinile), și apoi mi-am provocat doi cârcei (unul în palma dreaptă și unul prin zona splinei), dar nu cu asta voiam să mă laud. 🙂

Ce am înțeles eu în urma acestui seminar este că a-ți cunoaște corpul, a privi în interior fără frică și cu sinceritate, înseamnă să fii cu adevărat puternic.

Și uite așa, mai cade câte un bolovan de pe creier. Îi mulțumesc lui Sensei Cristian Laiber pentru șansa de a participa la acest seminar!

Iulia Radu
Iulia Radu