Ok, ok! Fiți atenți! Am făcut corect (în proporție de 90%) un exercițiu la antrenament și…. am câștigat. Nu mi s-a părut, l-am întrebat pe colegul meu și mi-a confirmat. Adică mi-a zis că nu m-a lăsat să câștig. Lucru pe care l-am apreciat.

Așadar, am executat corect o priză și am imobilizat adversarul. Minunat sentiment! Ceea ce nu pot să înțeleg nici în ruptul capului, este de ce trosnesc tot oasele mele chiar și atunci când câștig?! De ce??? Adică, executam frumos procedeul, îi răsuceam mâna adversarului și se auzea „prrrr”, „trosc”, „clonc”…. Erau oasele mele, nu ale lui! De ce?? Din prea multă empatie?! Din solidaritate cu adversarul?! De bucurie că eram pe punctul de a câștiga?! Nu am reușit să găsesc un răspuns. Oricum, nu e nimic dureros. Dar e ușor enervant.

În altă ordine de idei, cred că în curând o să-mi iasă și faza cu „aliniatul”. E o chestie foarte importantă: „să te aliniezi” (cu adversarul, cu tine)…. Problema e că eu sunt ca… Mercur… mai retrograd, așa…. Mereu ies din linie…. Oricum, ușor-ușor, mi-a trecut febra musculară deci pot repeta mai lejer acasă. Practic, sunt pregătită pentru a descoperi noi grupe de mușchi.

Vă spuneam că am o sabie de lemn (puteți citi aici – click). No worries! Pisica e bine, oglinda e întreagă! Ideea e că îmi este mult mai ușor să mă „aliniez” când am sabia în mână. Și mai este un aspect la fel de important: când am sabia, nici nu-mi mai vine să mă plâng că îmi obosește piciorul de sprijin prea repede. E fabulos! O să vă povestesc mai multe după ce o să dezvolt o relație cu această armă. 🙂

Iulia Radu
Iulia Radu